Ana-Maria Comanescu • Regista di Horia

După ce a regizat mai multe scurtmetraje care au făcut înconjurul lumii, a devenit regizor român Anna Maria ComănescuPrimul lungmetraj, Horia [+leggi anche:
recensione
intervista: Ana-Maria Comănescu
scheda film]concurează în bara laterală Zilele Romane anul acesta Festivalul Internațional de Film TransilvaniaIată ce a avut de spus regizoarea despre șapte ani de așteptare pentru lansarea primului ei lungmetraj și despre scena cinematografică românească.

Sinoruba: Cum a fost făcut acest film? Este în vreun fel inspirat din realitate?
Anna Maria Comănescu: Acest film s-a născut dintr-o combinație de lucruri: dorința de a face prima mea lucrare cu o poveste despre maturitate, tentația de a reinterpreta estetica road movie-urilor americane clasice, dragostea mea pentru drumul deschis în contextul țării noastre. , niște oameni pe care i-am întâlnit în tinerețe și o idee din filmul „Drumul „The open one”. Andrei Hotuliak Cine a co-scris unul dintre scurtmetrajele mele, și da, propria mea experiență în călătorie care m-a schimbat la un nivel foarte profund.

Când am scris prima dată despre HoriaAi spus că tema principală a romanului este libertatea, într-un fel. Ne poți spune mai multe despre călătoria protagonistului?
Cred că schimbarea este tema principală, dar se acordă și o importanță vitală găsirii unui anumit tip de libertate spirituală, indiferent cât de New Age ar părea. Horia are o personalitate foarte strictă și de multe ori este incapabil să-și gestioneze imprevizibilitatea. Cred că până la sfârșitul călătoriei sale, el înțelege puțin mai mult faimosul adagiu „du-te cu fluxul”. Asta mă aduce la o altă temă importantă, prietenia: Stella este un personaj care este întotdeauna spontan, flexibil și pregătit, așa că învață multe de la ea. Și asta e ceva ce îmi place la film, ideea unei fete de 13 ani care are atâta înțelepciune. Personal, sunt mai mult ca Horiyah, așa că acesta este un alt element care m-a ajutat să-i construiesc povestea.

Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat în realizarea filmului?
Provocările logistice legate de filmarea primului meu lungmetraj în timpul caniculei de vară, de a fi pe drumuri timp de o lună și de a mă baza atât de mult pe factori externi, cum ar fi o motocicletă de 60 de ani și actori adolescenți începători, au fost foarte interesante pentru mine. . Sunt norocos că am multă experiență pe platourile de filmare ca asistent regizor și un echipaj grozav, așa că nu mi-a fost prea frică de acele provocări. Pentru mine, cele mai mari provocări au fost psihologice. Încărcătura mentală pură, presiunea eșecului, orice înseamnă asta, efortul de a rămâne constant în fluxul tău creativ și de a fi deschis la orice va urma, neliniștea, concentrarea constantă necesară… Aș putea continua.

Cinematograful românesc pare să fie împărțit între două extreme: filme de artă la care publicul local nu le pasă foarte mult și comedii care sunt foarte comerciale și populare, dar deloc incitante. Unde vezi? Horia În această scenă?
am chef Horia Filmele pentru public sunt mai aproape de filmele pentru public decât orice altceva. În cele din urmă, temele acestor filme nu sunt controversate, iar miza este aceea a filmelor de bine. Dar ceea ce am ajuns să numim „filme de public” în România sunt lungmetraje atât de axate pe vânzarea biletelor încât, cu câteva excepții, nu par deloc filme. Am văzut videoclipuri pe YouTube care arată mai cinematografic. Pentru mine, bucuria fotografiei este o mare parte din această distracție. Îmi pasă foarte mult de imaginile pe care le pun pe ecran – trebuie să aibă putere și magie. Deci, vizual, Horia Acest tip de film este mai aproape de filmele de artă. Și dacă te gândești la celălalt capăt al scalei, filmele de festival, ei bine, nu știu dacă sunt prea dur când spun că sunt trist să văd atâtea filme care încă încearcă să imite ceea ce este minunat. Regizorii români din New Wave au realizat cândva în mod natural. Nu voi reuși să precizez exact de ce are nevoie România în materie de cinema, dar cu siguranță ar fi de ajutor dacă realizatorii de film ar fi mai puțin preocupați de întoarcere și mai preocupați de a fi fideli cu ei înșiși.

Din moment ce filmările au fost amânate de mai multe ori, crezi că ar fi greu să-ți începi cariera cinematografică în România? Care este experiența dumneavoastră în acest sens?
Pentru mine, întregul proces a durat șapte ani și a fost un drum plin de multe obstacole. Nu știu dacă poți generaliza, toți avem propriul nostru drum, dar aș spune că ca regizor novice simți că te aștepți la performanțe foarte mari, și în același timp faci foarte multe compromisuri. Apoi vine rezultatul. Majoritatea cinematografelor sunt situate în centre comerciale, iar acesta nu este publicul meu. Este trist să vezi de câți bani trebuie să investești în marketing pentru a obține cifrele de care ai nevoie cu adevărat și nici măcar acele cifre nu vor impresiona pe nimeni. Majoritatea românilor nu vor să se uite la filme românești, decât dacă o persoană celebră le susține. Este un context complicat, mai ales dacă ai făcut un film cu scopul de a atrage un nou public în cinematografe.

Ce trebuie făcut, la nivel instituțional, pentru a crea o industrie cinematografică locală mai deschisă către noi voci, stiluri și tendințe?
Cred că sistemul de puncte adoptat de Centrul Național de Film din România este o mare parte a problemei – cu siguranță creează un cerc vicios. Textele și viziunile ar trebui să fie criteriile cele mai importante, nu punctele de festival. Acest sistem nu pare a vizat produsul final. Apoi, desigur, există infrastructură: repararea cinematografelor vechi din toate orașele noastre ar trebui să fie o prioritate de vârf. În cele din urmă, cred că noi, ca industrie, ar trebui să ne respectăm mai mult publicul. Pot să văd lucrurile și din punctul lor de vedere. Nu ar trebui să fie nevoiți să stea prin conversații incomode sau să empatizeze cu situațiile pe care le simt forțate. Ar trebui să se poată bucura de filmele noastre, indiferent de stilul sau genul lor.